Aradul, oraşul fără monumente

– Piaţa Primăriei cere şi ea un monument.

– Nu piaţa însăşi, ci bulevardul. Un monument poate închide frumos acea piaţă. Pus în mijlocul bulevardului ar pune în valoare şi piaţa şi bulevardul. Au fost propuneri pentru amplasarea în acel loc a monumentului Unirii. Sunt multe variante. O variantă a fost arcul de triumf, alta a fost o columnă. Aradul a avut acel mare rol în Unire şi merită un monument. Ca o paranteză, pe arcul de triumf de la Bucureşti este acel text splendid al lui Iorga: „Glorie celor ce prin lumina minţii şi puterea sufletului au pregătit unitatea naţională”.

Aradul, paradoxal, are tradiţie în monumente. Dar, sigur că la început caracterul oraşului era cosmopolit. Fiindcă era un oraş port. Aşa cum am mai vorbit, dezvoltarea Aradului s-a făcut datorită interesului lui economic. Cum a fost şi cazul Seghedinului, din Ungaria. Oraşele port sunt cosmopolite. Această funcţiune a lăsat adânci amprente asupra oraşului. Când s-a populat cartierul nemţesc, sfântul lor, sfântul Florian a avut o statuie. Păcat că se degradează. Apoi, catolicii l-au avut pe sfântul Nepomuk, martirul ceh. Statuia lui, de la încrucişarea străzilor Episcopiei cu Desseanu este cel mai autentic baroc  din Arad. Săracul, a rezistat în două războaie, în perioada comunismului, iar după Revoluţie a venit cineva şi l-a mutilat. Este o dureroasă şi incalificabilă faptă. Ca arhitect nu pot accepta aşa ceva.

– Cine ne opreşte acum să amplasăm monumente pe bulevard?

– Acuma este greu. În trecut bulevardul era o agoră socială. Astăzi nu mai este. Nici circulaţia nu ne mai permite. Dar există, totuşi, locuri excepţionale. Chiar în parc, aici, în faţa Tribunalului este un loc ideal pentru o rotondă a monumentelor scriitorilor. Apoi avem atâtea personalităţi, cărora am putea să le ridicăm statui. Într-un oraş civilizat arta monumentală nu se poate ignora! Oraşele noastre ibundă în artă monumentală. La noua Catedrală ortodoxă se întrevede un portic foarte ofertant. Există spaţii care se cer mobilate cu monumente. Cum ar fi malul Mureşului. Este un spaţiu extraordinar. Nu numai pentru monumente, în sine. Pentru artă modernă, în general, care prin noile mijloace de lumină pot realiza un spectacol vizual de mare expresivitate. Adică, este bine  ca în cadrul urbanistic clasic să fie gândite elemente de mobilare, dar care să nu impieteze. Cum este, de exemplu, construcţia din faţa Luvrului.

– Despre amplasarea monumentului „Crucea Martirilor” ce părere aveţi?

– Monumentul l-am găsit într-o groapă de var din Gai. Am propus reamplasarea lui chiar din perioada comunistă. Şi, spre uimirea mea, a fost o bunăvoinţă extraordinară din partea celor responsabili de atunci, inclusiv a primul secretar Cervenkovici. Nu m-am aşteptat! Dar s-a găsit cineva să spună că au creat-o legionarii. Ceea ce este complet greşit. Asta i-a speriat. Regretatul Roşuţ nu ştiu de unde a scos această poveste. Crucea a fost iniţial amplasată în Piaţa Podgoria, care era o agoră socială. Acum este un nod de circulaţie. Am fost nevoiţi să o amplasăm în parcul din spatele Primăriei.

Repet: monumentele sunt, într-adevăr, foarte scumpe. Însă, dacă există bunăvoinţă şi dacă se are în vedere faptul că avem în Arad arhitecţi şi oameni de artă deosebit de valoroşi, se poate face ceva. Drama oraşelor de provincie, în general este că arhitecţii şi artiştii plastici nu prea câştigă un concurs naţional. Decât foarte rar. Pentru că un monument se plăteşte foarte bine. Vreau să vă dezvălui o dramă orăşenească, legată de cultură şi de educaţie civică. Am văzut în viaţa mea succedându-se două generaţii de artişti. Se poate ca artiştii generaţiei mele sau ai celei anterioare care ne-a pregătit pe noi, pentru că cei care ne-au pregătit  au fost nişte oameni de excepţie, să nu aibă o sală unde să fie expuse valoroasele lucrări ale acestor valoroşi artişti? Sunt îndurerat! Nu avem, de exemplu, o sală Chirilovici, Hajas, Romul Ladea, Groza. Ar putea constitui un eveniment în viaţa artistică a acestui oraş. Apoi un Vitroel, un Tolan, un Brudaşcu, Cernenţki regretata. Toate lucrările lor se pierd în străinătate. Este o mare şi dureroasă pagubă pentru arădeni. Este o imensă gaură neagră. Parafrazez puţin din Shakespeare: istoria fără legende este ca un trandafir fără mireasmă. Aşa este şi oraşul fără monumente. Ar trebui să ne sensibilizăm puţin. Se poate realiza un program de monumentalizare a Aradului, în paralel, cu cel de dezvoltare, deja legiferat.

– Nu există aşa ceva?

– Am un plan, făcut împreună cu sculptorul Brudaşcu, acum 20 de ani. Dar nu mai este actual. Poate fi actualizat. Oraşul trebuie să dezvolte personalitatea cetăţenilor nu să întristeze o populaţie, să o facă pesimistă. Lipsa monumentelor, a acestor elemente de mare expresie, care crează şi bucuria de a trăi, contribuie la calitatea vieţii urbane, contribuie la educaţia civică a cetăţeanului, este dureroasă. Elementele vizuale, ca o imensă simfonie, îţi structurează sufletul. La noi, în Arad, bulevardul poate deveni o superbă simfonie. Bulevardul este un element de deschidere extraordinară sufletească, spirituală. Este bunul spiritual, din punct de vedere arhitectural al oraşului Arad.

Un monument este un mesaj al artistului transmis către cetăţeni. Dacă intrăm în normal, viaţa oraşului va trece în stradă. Acolo este scena cetăţeanului. Cadrul şi obligă cetăţeanul.

– Mai sunt locuri în Arad care tânjesc după un monument?

– Este Piaţa Teatrului de Stat. Mâine se poate scoate circulaţia. Apoi, la intersecţia străzii Crişan cu bulevardul Revoluţiei, unde iarăşi se poate scoate circulaţia şi lăsat doar tramvaiul. Bulevardul este o magistrală de gradul întâi, iar în prescripţiile de proiectare astfel de magistrale au încrucişări din 800 în 800 de metri. Ori pe bulevardul arădean sunt încrucişări din 300 în 300 de metri, care perturbă circulaţia şi porţionarea lui. Pe urmă viitoarea piaţă a Catedralei noi. Sunt străduţe, colţuri de străzi, care au un pitoresc extraordinar, bogate în arhitectură. Fiindcă acesta este specificul oraşului Arad: bogăţia în arhitectură clasică, străzi pitoreşti. Am avut o idee şi pentru reamenajarea curţii din spatele Primăriei, o frumoasă curte arhitecturală. Acolo se poate face o Fontana Trevi, dacă vreţi. Se poate desfiinţa gardul acela, care n-are rost. Se poate amenaja extraordinar. Nu mai vorbesc despre malul Mureşului. Apoi cetatea Aradului, care va deschide o nouă spiritualitate urbană pentru arădeni. Mă bucur nespus că tinerii arhitecţi au creat un studiu, la care am participat şi eu, arhitectul Seculici, inginerul Niţu şi alţii, un colectiv care merită toată lauda, pentru reconversia Cetăţii. Cetatea, în sine, este un monument. apoi ar fi parcurile. Dar noi nu ştim încă ce este un parc, pentru că nu ştim ce înseamnă bucuria de a trăi. Parcul este loisirul de fiecare zi într-o lume normală. Or, funcţiunea principală care ar trebui să o aibă administraţia, în succesiunea legislaţiilor, ar fi preluarea acestor idei de urbanistică.

– Noi n-avem nici măcar fântâni arteziene, darmite monumente.

– Păi, da! De exemplu, fântâna arteziană de la Podgoria s-a desfiinţat dintr-o prostie! Multă lume nu-şi mai aduce aminte de ea. Este o mare durere. Pentru că apa animă mediul, purifică aerul. Cea de la Podgoria putea să rămână, cu puţină bunăvoinţă. A fost pur şi simplu o reavoinţă desfiinţarea ei. Era, poate, unul dintre cele mai reuşite jeturi de apă din ţară. Şi ca dimensiune şi ca proporţie. S-a spus că stropeşte tramvaiele. Dar ploaia nu le stropeşte? Au mai fost tentative de mobilare a oraşului. Dar am găsit foarte multă reavoinţă. Tinerii arhitecţi au găsit aici un mediu foarte ostil. Şi erau foarte valoroşi. Am făcut şi o expoziţie de mobilier urban. Dar s-a spus: la ce ne foloseşte nouă? Din păcate, întrebarea a fost pusă şi de oameni din profesia mea. Toate instalaţiile acelei fântâni funcţionează, acolo în lac unde a fost mutată. La ultima vizită a lui Ceauşescu a fost pusă în funcţiune. Trebuie şi acum puţină bunăvoinţă.

– S-ar mai preta undeva în Arad fântâni arteziene?

– Sigur că da! Nu trebuie să fie monumentale, pot fi jeturi de apă, un element sculptural pe care să se scurgă apa… Am avut multe proiecte, premiate chiar dar, ce folos…

***

Miloş Cristea îşi aminteşte cum a câştigat concursul pentru monumentul de la Păuliş, într-o vacanţă a „marilor rechini” comunişti. El l-ar fi vrut, împreună cu sculptorul Brudaşcu, sus pe deal şi mult mai impunător. Dar n-a vrut constructorul să-şi urce utilajele pe deal.

La despărţire, Miloş Cristea, în loc de concluzie face un gest în semn de „Asta e! Nu poţi să te lupţi singur cu morile de vânt!”.