Mesele vrea West TV!

Faptele

West TV a fost scos din grila de programe RCS Arad. Pe la începutul lunii cadourilor. Cadoul firmei lui Zoltán Teszári pentru arădeni nu s-a oprit însă la atât. Locul din grilă a fost ocupat de România TV, post naţional, de ştiri cică, născut prin diviziune spontană la răscruce de Vânturi din Realitatea TV.
Cum era de aşteptat acest surprinzător dar de Moş Nicolae al RCS-ului arădean a fost resimţit puternic de cei de la regionalul West TV.
Jigniţi, supăraţi, revoltaţi de-a dreptul. Mai ales Andrei Ando, vedeta locală Noambăr Uan, omul vremurilor noi, cel pe umărul căruia s-a năruit în ultima vreme onoarea crunt terfelită a presei arădene.

Ipoteze de lucru:

1. Zoli, Teszári nu Böszörményi, habar n-are. 2. Are habar. 3. Şi ce dacă are sau n-are?

Axiome

1. Presa este preşul de sub talpa celor cu bani şi influenţă. 2. Preşul nu te contrazice. 3. Dacă totuşi te contrazice, atunci dă-l în măsa.

Definiţii

1. Politicienii locali sunt acei politicieni care au nevoie de presa locală. 2. Ziariştii provinciali sunt cei mai prost plătiţi ziarişti locali. 3. Salariul jurnalistului provincial este în relaţie directă cu nivelul dorinţei politicialului local de a ajunge politician la Bucureşti şi în relaţie invers proporţională cu timpul rămas până la alegeri.

Concluzii

 a. În provincie, politicienii ca fiinţe se deosebesc foarte greu de cei cu bani, de cei inculţi şi agresivi, în general de formele inferioare de viaţă. De ziarişti pot fi deosebiţi foarte uşor: ei îi plătesc. b. Provincia este pentru jurnalist precum Sahara pentru ursul polar: un mediu în care este imposibil de trăit. A găsi într-un oraş provincial un ziarist este o adevărată minune, o breşă transcendentală în continuumul spaţiu-timp. De parcă ai găsi un pinguin la Polul Nord. c. Cei care se cred ziarişti în provincie sunt sau nebuni fără de leac sau salamandre în foc. De fapt sunt ca fluturii. Efemeri între două stadii. Important este să ştii de unde vin şi unde vor să ajungă.

Scurtă analiză

 West TV este un post provincial de televiziune comercială cu sediul în Arad. În spatele său se află un om bogat, de influenţă medie şi care doreşte să-şi ridice influenţa la un nivel superior. Chiar dacă nu pînă la nivelul unui Voiculescu sau Vântu, măcar la cel al unui Dan Diaconescu de Arad.
În momentul în care organizezi un miting pentru West TV, promovezi interesele, de multe ori doar bănuite, ale patronului şi nu aperi interesele comunităţii. Ziaristul nu poate sluji interese personale. Dacă vrea să rămână jurnalist şi nu simplu angajat al cuiva, nici pe cele proprii.
La West TV nu lucrează ziarişti. Afirmaţia nu trebuie demonstrată, decurge firesc din cele spuse.
În consecinţă: demonstraţia organizată în faţa sediului RCS de pe strada Meţianu a fost o demonstraţie de forţă, mafiotică niţel, politică prin excelenţă, pornită din frustrarea patronului West TV şi orchestrată de jocheul universal al presei arădene: numitul Andrei Ando.
Elementul pe care se conta în această demonstraţie a fost prostia. Prostia acelora care nu ştiu să facă diferenţa între Adi Copilu Minune şi Leonard Cohen, a politicienilor de doi bani de la pesedişti şi liberali, cei care au dansat precum ursul la cântecul din portavoce al îmblânzitorului de la West TV.
Domnul Moisescu, luând portavocea să înfiereze de la înălţimea bicicletei sale democratice, a fost chiar jenant. Domnul Duka, as usual, doar patibular. Domnii Popescu şi Căprar, previzibil, doar prostănaci în nota de pe acum obişnuită definită de cel care cu voia noastră a fost ultimul de pe listă: Ion Iliescu.  Pancartele roşii şi galbene, evident, au fost confecţionate la Vagoane din rezerva rămasă de pe vremea marilor sărbători comuniste de 1 Mai şi 23 August.

Învăţăminte

1.Prostia este ca apa: multă şi periculoasă. 2. Inteligenţa este ca ploaia: valorizată doar când lipseşte şi înjurată când nu se mai opreşte. 3. West TV este ca inundaţia de la baie: o neglijenţă. 4. Iar Andrei Ando este ca un ghiveci spart de flori: poţi turna apă în el până nu mai poţi: floricica din ea, de astă dată numită West TV,  tot se ofileşte...

                                  Lajos Notaros