Mişa Baci: povestea vieţii unui campion mondial, la 86 de ani

Pe 9 decembrie 2011, legendarul Mihai Botez şi-a încetat misiunea aici, pe Pământ, şi a trecut în lumea celor drepţi. Unul dintre cei mai mari oameni de sport ai Aradului şi implicit ai României a trecut în nefiinţă, lăsând în urmă mii de foşti elevi, pe care i-a format atât dn punct de vedere sportiv, însă i-a modelat şi ca oameni. Acum, la început de an, am decis să onorăm marele om de sport prin republicarea unui articol din vara anului 2008. Republicăm în rândurile de mai jos povestea vieţii sale, spuse chiar de către Mihai Botez, într-o zi de vară, în 2008, la puţin timp după ce a cucerit ultima sa medalie de campion mondial.

Viaţa în lagăre

Ni s-a spus să mergem la recrutare în Ungaria, iar eu am mers dar germanii ne-au trimis în Polonia, într-un lagăr. Era un frig extraordinar, nu puteai să sapi tranşee. Mi-am dat seama că ceva nu era în regulă, pentru că se auzeau bombardamentele ruşiilor. Le-am spus colegilor că trebuie să plecăm, fiindcă altfel ruşii ne vor omorî. Problema mare a fost că trebuia să trecem un pod peste un râu, pod care era însă minat de către ruşi. În orice moment putea declanşa explozia şi puteam să murim pe acel pod. Interesant este că doar patru dintre cei care am fugit am reuşit să trecem podul, după care acesta a fost dinamitat.

Am ajuns în Dresna, dar m-am trezit dimineaţa şi le-am spus colegilor să plecăm de acolo, fiindcă nu mă simt bine. La nici două ore după ce am plecat, tot oraşul a fost distrus de bombardamente. Am ajuns în alt oraş, care la fel a fost bombardat după câteva ore după ce l-am părăsit. Am reuşit să evităm în acest mod vreo trei bombardament, după care am ajuns la americani. Aceştia ne-au luat sub aripa lor protectoare şi ne-au dus peste tot pe unde au mers. Un an de zile am stat în lagăr la americani, însă ne-au tratat excelent. Ne-au dat de mâncare, ne-au îmbrăcat, condiţii excelente. Dar cel mai important lucru era că puteam să facem sport. Am avut la dispoziţie tot materialul de care aveam nevoie, kimono-uri, pantofi cu cuie.

Făceam demonstraţii de gimnastică şi astfel am intrat în graţiile celor de acolo. Acolo am fost învăţat judo de către un cehoslovac, un italian, japonez şi un neamţ. Ei au fost cei care mi-au arătat primele mişcări şi de la care am învăţat ce înseamnă judo. Dacă făceam ceva muncă în lagăr, eram plătiţi de către americani. Nu am mai recuperat însă banii, cu toate că am încercat pe la Ambasadă.

Începuturile judo-ului

Am revenit în Arad în 1946 şi am început să practic judo, dar nu aveam cui să învăţ. Nu ştia nimeni despre acest sport, ei credeau că e vorba despre auto-apărare. Am făcut atunci o secţie dar neoficială, unde după ce terminau cu exerciţiile de la gimnastică începeam să facem procedee de judo, să vadă lumea despre ce e vorba. Din 1946 până în 1968, am muncit enorm. Nu ştiam dacă ne mai lasă în sală, dacă avem voie să practicăm. În 1956 am înfiinţat prima secţie oficială de judo din Românie, în Arad. După aceea am introdus secţii în 22 de oraşe, atâta era necesar să înfiinţăm o federaţie. Din 1968 s-a desfăşurat extraordinar de mult judo-ul şi au venit şi rezultatele extraordinare.

Diversitate de acţiuni

Eu nu m-am ocupat doar de judo, înainte de asta am făcut 13 ani de gimanastică. Pe lângă asta am mai practicat atletismul, am făcut trei expoziţii de artă fotografică, m-am ocupat puţin şi de turism, am scris şi trei cărţi. Două sunt de autoapărare iar una de gimnastică pentru acasă. Practic le-am făcut pe toate până acum, nu m-am axat doar pe judo. Momentan am o secţie de autoapărare şi dezvoltare fizică generală pentru toate vârstele. Mai sunt care vin cu probleme cu coloana, cu copii care au platfus sau au probleme cu glezna şi eu mă ocup de ei. După o perioadă de exerciţii îi pot aduce să fugă din nou, să treacă peste problemele medicale. Eu le recomand doar exerciţii care sunt permise pentru genul lor de problemă, nu fac ceva interzis.

Mai aud că pentru cei care au probleme cu coloana este recomandat bazinul. Nu este aşa, ba chiar din contră. Bazinul nu face bine afecţiunilor de la coloană, fiindcă apa este cea care conduce acolo şi poate produce şi alte leziuni. Lucrurile merg foarte bine în sală, suntem o familie întreagă de la copiii de opt ani până la oameni de 40 de ani. Toţi ne înţelegem la fel şi ne respectăm, nu există discuţii legate de vârstă. Eu obişnuiesc ca la fiecare antrenament să pun unul dintre cei care participă să conducă încălzirea.

Astfel se mai întâmplă ca cel mai mic participant, de opt ani de zile să îi pună la lucru pe cei mai mari ca el. Nimeni însă nu are nimic de zis, fiindcă ştiu că de fapt eu sunt cel care conduc încălzirea, iar cel mic este pus de mine acolo. La această secţie nu am să renunţ niciodată, de fapt la fel ca la judo.

Campion mondial,

la 86 de ani

Acum trebuia să mă lupt cu singurul competitor, ce avea 70 de ani. Eu am intrat pe saltea, s-a pornit cronometrul dar el nu a dorit să intre în luptă. Mi-a spus că nu se va lupta cu mine şi că este mulţumit şi cu medalia de argint. Nu puteam să refuz atunci aurul, nu? Eu l-am înţeles pentru că la vârstnici e mai greu să îţi revii după o accidentare. Nu au acest curaj, eu însă mi-l asum. Nu prea mai sunt luptători la vârsta mea, de 86 de ani. Până acum mă mai întâlneam cu un japonez de 81 de ani, acum însă nu a mai participat, nu ştiu din ce motiv nu a venit. Nu am întrebat de el, pentru că devine la un moment dat penibil să întrebi de foştii adversari şi să ţi se spună că nu mai sunt în viaţă. Campionatul Mondial a fost unul foarte puternic, au participat 1500 de concurenţi.

Imnul, nu medalia

Am fost întrebat de cineva de la televiziune că de ce nu am cântat imnul atunci când am fost premiat. Nu am putut să cânt, fiindcă eram foarte emoţionat. Pentru mine acesta e lucrul cel mai frumos, atunci când ţi se cântă imnul şi eşti pe podium. Nu medalia este cea importantă, ci să fii acolo şi să ţi se cânte imnul, este o senzaţie extraordinară.

Retragerea din arenă

Campionatul Mondial din Belgia a fost ultima competiţie oficială la care am participat. Vă spun sincer că mi-am dorit să am cinci participări consecutive la Campionatele Mondiale, lucru care nu a mai fost realizat de niciun român până acum. Îmi doresc însă ca cei mai tineri să meargă mai departe şi să depăşească această cifră. M-am retras din cauza a două  lucruri. Primul pentru că întotdeauna trebuie să te duci cu milogeală peste tot, ca să ai bani pentru competiţie. În al doilea rând, nu vin participanţi la categoria mea de vârstă.

Nu o să îmi fie dor de competiţiile oficiale fiindcă ştiu că nu sunt dornici de a lupta şi nu vin la Campionate Mondiale sau Europene.  Nu a fost cea mai importantă competiţie pentru mine, cu toate că a fost ultima. Eu m-am tot rugat să fiu sănătos, să pot să prind cinci campionate mondiale consecutive. Nu mă interesa ce rezultat obţineam, important era să fiu acolo, să particip. Am să merg în continuare la sală ca antrenor, pentru că pot să mai stau şi pe scaun şi să las pe cei patru instructori pe care i-am învăţat, să conducă şedinţa de antrenament.

Titlul mondial

la echipă

Cea mai mare bucurie am avut-o atunci când echipa a reuşit să cucerească titlul mondial. Individual am mai luat eu, a mai luat Loghin însă niciodată echipa României la judo nu a mai fost prima în lume. Performanţa obţinută de ei este cea mai mare din istoria judo-ului românesc. A depins de fiecare luptător în parte să se ajungă la acest rezultat, fiecare au dat tot ce au avut mai bun în ei. Eu mă bucur foarte mult pentru fiecare rezultat pozitiv obţinut în judo. Dacă de la mine a pornit acest sport în România în 1946, îi văd pe toţi practicanţii ca pe fii mei. Nu se poate spune că sunt invidios pe cineva, mă bucur pentru oricare dintre ei care reuşesc să obţină un astfel de rezultat.

Amintiri cu sponsorii

Mi-ar plăcea să merg în Suedia la „Mica Olimpiadă“, dar nu ca şi participant, doar ca spectator. Acum o să mă rog de sponsori nu să mă ajute pentru a lupta, ci ca să merg în sfârşit în excursie. Au mai fost persoane care după ce îmi dădeau bani spuneau că e bine de mine că merg acum la bătrâneţe în excursie, dar trebuia să le explic că eu merg acolo să mă lupt, nu ca să stau. Odată rs la Stelian Văduva, un om extraordinar de altfel. I-am cerut şi lui nişte bănuţi pentru a putea pleca la o competiţie, mi-a spus că mă ajută fără probleme, să merg a doua zi după sumă. Când am mers, am primit 2 milioane de lei. Ce puteam să fac cu ei în străinătate? De abia îmi ajungeau să merg până la gară şi la aeroport. Dar nu mai contează, au prins bine şi acei bani. Acum însă nu mai cer bani de la sponsori, pentru că mă ajută foştii mei elevi. Vreau totuşi pe această cale să le mulţumesc tuturor care de-a lungul timpului m-au sprijinit atât din punct de vedere financiar cât şi moral.

De la Primărie... amânări

Trebuia să merg în Canada şi am apelat la autorităţile locale pentru un sprijin financiar. M-am întâlnit cu primarul Falcă pe hol, îlcunoşteam de mulţi ani de zile. I-am spus că am nevoie de nişte bani ca să merg la o competiţie, mi-a spus că mă ajută dar să merg săptămâna viitoare acolo. Trei săptămâni de zile am tot mers şi mi-a spus că data viitoare îmi va da banii. În ultima săptămână, când trebuia să plec, m-am dus din nou şi am vorbit cu el. L-am întrebat dacă mă poate totuşi ajuta, mi-a spus că nu, fiindcă nu are mijloc de finanţare. Mai aveam nevoie de 500 de euro ca să plec şi normal că m-am supărat. Nu trebuia să aştepte până în ultimul moment să îmi spună că nu mă poate ajuta.

Planuri de viitor

Vreau să mai fac o expoziţie fotografică, cu asta mă ocup mai mult acum. Judo-ul are viitor în Arad, e nevoie însă de sprijin financiar deosebit. Vrem să deschidem un Muzeul al judo-ului în Arad, lângă casa mea. Vrem să expunem toate medaliile şi trofeele pe care le deţinem, să vadă lumea ce s-a realizat în acest sport. Ne dorim şi ca pe viitor, să putem primi o încăpere unde să dezvoltăm acest muzeu, dar nu depinde doar de noi.Nu voi părăsi judo-ul niciodată, la fel cum nu am făcut-o nici cu celelalte sporturi. Voi rămâne aici în sport toată viaţa mea.

Galerie Foto