Care idealuri?
Nu poţi să vorbeşti în această perioadă despre altceva în afară de manifestaţiile de protest din Bucureşti şi din fiecare oraş în parte. Atunci când oamenii ies în stradă atâtea zile la rând, e greu să îi ignori. Aceste persoane au înfruntat frigul, forţele de ordine, dar mai ales s-au lovit de – poate – cel mai important duşman, şi anume indiferenţa.
E trist să vezi că ieşi în stradă, strigi, nu doar împotriva nemulţumirilor tale, ci şi pentru ale celor din jurul tău, şi te trezeşti singur, acolo. E greu să vezi că unii sunt dispuşi să se sacrifice, că nu mai rezistă să îndure greutăţile, în timp ce alţii treac pe lângă ei nepăsători. De atâta timp s-a tot vorbit că e obligatoriu ca românul să iasă în stradă, că aceasta este unica soluţie. Ei bine, când câţiva dintre noi au făcut-o, ceilalţi au stat şi au privit pasiv. Nu a fost uşor să trec, deunăzi, prin faţa Palatului Administrativ, să privesc cum aproape o mie de oameni scandează împotriva conducerii, iar alţii trec pe lângă ei nepăsători, intră prin baruri sau pur şi simplu îşi văd liniştiţi de drum.
Tinerii care în mediile virtuale cereau ieşirea în stradă, s-au fofilat. De fapt, nu. Au dat like, au scris pe tot netul că vor participa, dar nu au făcut-o. Cred că dacă toţi cei care au scris pe net că vor ieşi în stradă chiar ar fi făcut-o, atunci protestul ar fi fost unul cu mult mai mare, de amploare. Măcar la Arad. Dar aşa, mai bine „revoluţia“ a fost discutată la o bere, decât trăită în miezul ei.
Şi nu am cum să nu ating un alt subiect care a „ars“ în această perioadă. Câţi dintre dumneavoastră nu i-aţi criticat pe aşa numiţii huliganii, care în primele zile de protest s-au luat serios la trântă cu jandarmii. Toată lumea a dat în ei, cu toţii i-au arătat cu degetul. Sigur, unele dintre gesturi, cum a fost furtul din unele magazine, sunt de condamnat. Însă, după acţiunile lor, Raed Arafat a fost repus în funcţie. Semn clar că cei de la conducerea ţării au făcut un pas înapoi. Chiar dacă nu am trăit-o, sunt convins că şi Revoluţia din 1989 a avut un astfel de moment. Un moment în care unii au fost arătaţi cu degetul pentru ce au făcut, dar ale căror gesturi au făcut posibilă schimbarea sistemului. Fără nebuni, fără – hai să le zicem – huligani, nu poţi să obţii nimic. Manifestul paşnic nu este băgat în seamă la fel de mult ca şi unul în care se produce şi unele incidente. Cei care ne tratează cu dispreţ de atâţia ani de zile trebuie să vadă că pot să fie scuturaţi şi ei, că au de cine să se teamă. Nu e nevoie ca totul să fie dus la extrem, dar cu simple lozinci şi stat în frig nu se va rezolva niciodată nimic. Iar peste câţiva ani, când lucrurile poate se vor îndrepta în România, cei care sunt priviţi acum ca şi nişte huligani, vor fi văzuţi ca eroi. Şi eroi reali, nu virtuali, vaşnici luptători pe plaiurile facebook-ului.
