Poveste despre România

Nu ştiu câţi dintre dumneavoastră ştiţi că românii, de la străbunii lor daci încoace, sunt printre singurele popoare din lume care nu au dus vreodată un război de cucerire. Am ajuns aici, ne-o plăcut băltoacă numită Marea Neagră, ne-au plăcut Carpaţii, ne-a plăcut Câmpia Sudică şi cam atât. Pentru ce să ne mai legăm la cap cu deplasări lungi, să ne războim să ne mărim teritoriul? Ne-am mai apărat când au venit nişte personaje puse pe harţă şi cam atât. Ne-am văzut de mânzul şi mămăliga noastră, fără a deranja pe nimeni.

Acest lucru s-a văzut foarte bine şi la incidentul petrecut la Ploieşti, la disputa dintre Petrolul şi Steaua. Chiar şi nebunul acela care a intrat pe teren, nu a făcut-o că ar fi el un mare viteaz, ci pentru că se afla sub influenţa unor droguri destul de puternice. În fapt, s-a văzut şi cum l-a lovit pe Galamaz, mişeleşte, de la spate. Dar până să ajungă acolo, a trecut pe lângă nişte oameni. Români, bineînţeles. Care l-au lăsat să meargă nestingherit pe unde a vrut el. Că burtica din dotare i-a împiedicat pe aşa zişii oameni de ordine să alerge după dement, e una. Dar că Răzvan Stanca, portarul Stelei, l-a văzut pe acesta cum intră în teren şi aleargă spre un coleg al său şi nu a reacţionat în niciun fel, este ruşinos. La fel cum a fost şi gestul jucătorului de la Petrolul care s-a aflat lângă Galamaz când a fost lovit şi nu a reacţionat în niciun fel.

Doamne mulţam că pe teren nu au fost doar români, că altfel nebunul din tribună i-ar fi bătut pe toţi jucătorii, plus brigada de arbitrii. Aşa că a apărut Martinovic. Sârb, şi cu asta am spus totul. A sărit ca un gladiator şi l-a pus la pământ pe agresor. Nu s-a mulţumit cu atât. I-a mai cărat şi nişte picioare sănătoase. Iar dacă tot vorbeam de Stanca, să ne amintim că portarul a apărut şi el în zona de conflict şi l-a lovit, aşa timid, şi el cu piciorul pe cel care tocmai îl făcuse K.O. pe Galamaz. După care, ştiţi povestea.

A fost un moment în care poate mulţi dintre noi ne-am simţit ruşinaţi că suntem români. Şi ne-am regăsit, poate, într-un Stanca, un Tănase, în toţi cei care au asistat pasiv la această scenă. Pentru că această pasivitate ne caracterizează pe noi, pe români. Ne place să stăm cuminţi, în banca noastră, indiferent ce se întâmplă în jur. Şi după aceea ne mai mirăm de ce nu avem rezultate în niciun domeniu de activitate.