Rămas bun maestre!

Mărturisesc de la început că, pentru mine, fotbalul ocupă primele trei locuri la capitolul sporturi preferate. Tocmai de aceea celelalte sporturi nu mă atrag foarte tare, nu îmi trezesc aceleaşi sentimente. Însă am respectat şi voi respecta întotdeauna oamenii care fac performanţă în alte discipline sportive.
În urmă cu trei ani, mi s-a cerut să merg la o adresă pentru a realiza un interviu cu Mihai Botez. Recunosc, spre ruşinea mea, că nu ştiam cine este acest personaj. Mi s-a spus foarte scurt despre el că este părintele judo-ului din România şi cam atât. Odată ajuns la adresa respectivă, am rămas uimit. În faţa mea a apărut un om cu o privire atât de calmă, de pătrunzătoare încât mi-am dat seama că vor urma câteva ore din care voi avea destule de învăţat. Am ascultat tot ce Mihai Botez mi-a povestit, indiferent că era vorba despre giumbuşlucurile pe care le făcea în perioada armatei sau începuturile judo-ului în România. Am auzit şi povești despre viaţă, care nu aveau nicio legătură cu sportul, principalul scop pentru care am mers acolo. Mihai Botez avea puterea să te ţină absorbit de cuvintele sale fără să îţi dai seama. Sincer, l-am asemănat cu regretatul Papa Ioan Paul al II-lea, atât pentru cât de bine semăna fizic cu fostul Suveran Pontif cât şi cu bunătatea pe care o emana. Am plecat de la dânsul cu gândul să mă mai întorc cât de repede voi putea, pentru o altă discuție la fel de interesantă. Nu am mai făcut-o niciodată, din motive pe care nu mi le-aş putea explica. Timpul, care pare că se scurge atât de repede în zilele noastre, l-aş putea folosi ca alibiul meu principal. Însă, nu am nicio scuză că nu am mai luat parte la o discuție cu un om care a fost mai mult decât părintele judo-ului românesc. A fost o personalitate extrem de puternică care a format oameni, nu doar sportivi.
Mihai Botez a trecut în nefiinţă recent, însă numele său şi tot ceea ce a făcut pentru cei pe care i-a crescut în sala de sport vor rămâne pentru totdeauna. Aşa cum se întâmplă mereu, destui oameni au realizat acum că se puteau face mult mai multe pentru acest maestru al sportului. Că ar fi meritat, în această ultimă perioadă a vieţii sale, mult mai multă atenţie. Ştiu că dânsul mi-a spus atunci că i-ar plăcea ca prima cameră a casei sale să fie transformată într-un muzeu al judo-ului. Sigur că acest lucru nu s-a întâmplat, din cine ştie ce motive. Sigur că Mihai Botez ar fi meritat mai multă atenţie şi din partea autorităţilor locale.  Sigur că alături de dânsul au fost o parte din elevii săi, dar întotdeauna este loc de mai bine. Cert este că Mihai Botez nu mai este acum printre noi. Și cu toţii rămânem cu regretul că i se putea oferi mult mai multă recunoştiinţă pentru ceea ce a realizat. Dar, mai bine ne uităm mai atent în jur. Sunt atâţia monştri sacri în jurul nostru care merită acel plus de recunoştiinţă acum, cât timp sunt în jurul nostru. Nu doar atunci când trec dincolo ...