Interfaţă şi substanţă
Aradul nu diferă, în aceste zile, de restul ţării. Manifestaţii, acuze, manipulări, sinceritate, scandal, aplanare scandări, contrascandări, declaraţii, replici – mă rog, tot tacâmul!!! Într-adevăr, Aradul diferă, totuşi, prin eleganţa cu care vocea străzii se face şi este lăsată să fie auzită...
Dincolo de fenomenul naţional, trompa mea spune că Aradul suferă. Cristea, Artimon, Ardelean (Mircea, nu Aurel), Lupan, Ieran, Duka (şi înşiruirea ar putea continua) sunt exponenţi ale unor doleanţe, nu a unui glas unitar, care exprimă o voinţă efectiv civică. Dacă vreţi, persoaneler enumerate masi sus reprezintă o interfaţă, nu lideri. O interfaţă a nemulţumirii care, dacă am lăsa-o fără lesă, s-ar pierde între atâtea voci care enunţă „binefacerile” actualei guvernări locale.
De ce interfaţă? Pentru că Aradul este un oraş tip „polenta”, care explodează rar, doar la foc intens. Aradul este un oraş într-adevăr civic atunci când se regăseşte în liderii săi. În rest, protestăm, ovaţionăm, ne bucurăm şi plângem în funcţie de eveniment, nu în funcţie de starea naţiunii. Aşa că interfaţa a luat locul substanţei.
Când vorbim de substanţă, Aradul are valori. Valori care spun, valori care fac, dar valori care nu se regăsesc într-un cadru public de tip gargară!!! Substanţa e, în acest caz, acoperită de o peliculă de ipocrizie afişată de oameni – unii cu valoare – care au interes şi care îşi formează acest interes în funcţie de vrerile personale.
Între interes şi substanţă, oamenii de valoare, cei cu un simţ civic ridicat, preferă valoarea. Doar că nu apucă să răzbată... Acum, răzbat oamenii cu alt interes, dar răzbat prin prefixul „anti”, adică împotriva a ceva, nu pentru ceva. Şi, când spun acum, nu mă refer doar la ultimele 12-13 zile, ci la ultimii ani, când pasivitatea „substanţei”, a valorii civice arădene, a lăsat loc la o şaradă a vorbăriei.
Democraţia aduce cu sine demagogie. Într-o lume în care fiecare are şanse egale, teoretic vorbind, câştigător e cel care tromboneşte mai bine. Asta avem acum! Asta avem de câţiva ani. Rezumându-ne doar la Arad, vocea civică a fost confiscată din ’96 încoace. Mitru Branc, regretatul Mitru Branc, a fost mânat pe această pantă de toboganul electoral, deşi el, ca om, a fost poate cel mai sincer politician arădean. Apoi, Dorel Popa a făcut din asta o „profesie”, iar demagogul Falcă chiar o artă!
Şi, pentru a reveni în zilele noastre, pentru a compara gargara cu substanţa, din păcate sincerii purtători de staguri din Piaţa Revoluţiei se află în imposibilitatea de a-şi exprima sincer nemulţumirea. Sau, ca să fiu mai exact, ca nemulţumirea lor să fie redată obiectiv. Substanţa, în cazul nostru, se pierde în interfaţă. O interfaţă disputată de robii parvenirii, unii parveniţi deja (ca Falcă şi compania), alţi în dorinţă de parvenire. Substanţa e la noi, şi noi – aici încerc să vorbesc în numele nemulţumiţilor – ştim termenii ei. Cum ajungem la ea, asta e întrebarea. Hamletiană, nicidecum băsesciană...
