Chestii cotidiene ...

Grabă. Stres. Oboseală. Ordinea oricum nu contează. Toate se leagă între ele într-o armonie diabolică. Trepiedul sus amintit ne-a transformat într-o rană vie. Orice atingere ne grăbeşte, ne stresează sau ne oboseşte ... Nu suntem destul de dibaci sau iuţi să ne grăbim cu folos şi nici destul de stăpâni de sine să nu ne stresăm şi evident şi mai puţin pregătiţi să nu obosim. Punct. Şi atunci?
Probabil suntem o generaţie de dat exemplu, un contingent amplu ce acoperă un deceniu de eşecuri, frustrări sau deziluzii ... Bineînţeles că nu ne putem considera rataţi, experimentele ce s-au făcut pe noi, pe viaţa noastră, au avut pe alocuri uneori momente ce ne-au dat încredere şi bucurii trecătoare. Rapid trecătoare ... Ca şi cum ai atinge din mers cu buricile degetelor un şmirghel de polizor turat la maxim. Căldura plăcută de moment devenind aproape instantaneu durere sângerîndă... Cam asta ar fi comparaţia făcută oarecum cu milă, fără a crea stări de leşin ... Când vom putea lăsa gluma la o parte, în partea neocupată de necazurile cotidiene, într-un moment de seriozitate calculată şi discernământ, moment ce simt că tocmai mă domină, vă strâng complice de mână şi cu o mină mai serioasă ca nicicând vă invit să disecăm scurt şi curpinzător cele trei „picioare“ ale trepiedului ce tremurând din toate încheieturile ne reprezintă: grabă, stres, oboseală ...
Graba nu-i decât arderea inutilă ce ne scurtează viaţa fără a-i savura scurtele sclipiri de fericire sau chiar micile „necazuri“ ce le identificăm ca reale „catastrofe“ în loc de „încercări“... clar. Ne grăbim să treacă luni, să fie joi, să fie weekend, să îmbătrânim, să murim ... Nimic nu mai contează. „Alergăm“ zâmbind spre moarte. Stresul nu este altceva decât o boală mintală pe care ne-am creat-o singuri. O autodistrugere fizică şi psihică ce am ajuns să o mângâiem în discuţii cu apropiaţii şi-n vise de tip coşmar. Starea de stres a ajuns obiect de laudă. Tu cât de stresat eşti? Doar atât? Păi să vezi la mine! Ceva atacuri de panică ai? Nu? Încă stai bine! Toate astea sunt stări sau conversaţii normale? Nu. Categoric nu. Şi acum să vorbim de oboseală. Tovarăşi, oboseala este în fapt suma tuturor „grăbelilor“ şi stresurilor. Oboseala cronică este totalul de sub linia însumărilor tuturor hârtoapelor din viaţa noastră. De fapt şi de drept cortina grea şi prăfuită ce „obosită“ cade peste oboseala noastră.
Unde-s vremurile de altă dată? Calm şi lejeritate. Program standard: 7 – 15. Apoi liber. Nici vorbă de grabă. Fără stres. Oboseală? Un cuvânt rar folosit şi o stare necunoscută. Şi atunci marea păcăleală este utopia socialistă sau democraţia utopică? România, fata frumoasă nu a avut parte nici de un viol serios socialist, nici de unul vârtos democratic. Impotenţa vremurilor şi conjunctura istorică au lăsat-o ca îndoielnică fată mare sau curvă de lux. Taină. Taina tuturor fetelor frumoase. Noi, pruncii ei legitimi sau nu, facem foamea sub fustele ei „Roşii Montane“, lângă sânii „munţilor Făgăraş“, lângă mâneca brodată „Delta Dunării“ sau lângă lacrima sărată „Marea Neagră“ ...

P.S. Doamne, câtă grabă, stres şi oboseală poate strânge un muritor să nu înţeleagă că nemurirea-i tocmai viaţa ce înseamnă calm, uşurare şi sfântă odihnă ...