POVEŞTI VÎNĂTOREŞTI ...

Zilele astea s-a produs marea vînătoare de la Balc. Devenită de cîţiva ani buni eveniment monden de primă clasă, ţinînd cont de calibrul invitaţilor maestrului de ceremonii al carnajelor, ex-tenismenul, actualul om de afaceri, Ion Ţiriac.

Faină trebă, numai că vînătoarea de la Balc este în realitate, dacă o luăm în pielea goală, singurul abator în aer liber din ţară. Poveştile despre nobleţe, pasiune, niscavai adrenalină sau alte texte pompoase de adormit naivi cad în derizoriu cînd sunt spuse de camarazii de arme ai lui Ion. Cum care Ion? Ion a lui Ţiriac, misteriosul mustăcios care pe terenul lui creşte mistreţii lui în pădurile lui. Pe care mistreţi îi hăituieşte cu oamenii lui pentru a fi împuşcaţi de prietenii lui, oameni de afaceri super-extra, evident tot din lumea lui!

Nu ştiu de ce, dar am tendinţa să scriu LUI cu majuscule. Şi aproape că nu aş greşi. Asta pentru că Ion a nost şi colegii lui de tir cochetează anual cu postura demiurgică. Şi-au atribuit pur şi simplu puteri Dumnezeieşti. Adică, au stabilit că au drept de viaţă şi de moarte, suprimă vieţi de animale după bunul plac, nu dau socoteală. Drama este că li se pare că fac un lucru pe cît de frumos, pe atît de util. Nimic mai fals.

An de an, aşa zisa vînătoare, în fapt o demonstraţie de forţă, de aroganţă, de maximă sictireală vis-a-vis de opinia publică, a declanşat oarece murmure potrivnice, dar nu îndeajuns de viguroase pentru a deveni, hai să le spunem, vehemente. De ce oare? Pentru că tot acest masacru este învelit cu profesionalism într-un ambalaj de legalitate. O legalitate îndoielnică. Pentru ca vînătoarea să fie admisă printre îndeletnicirile nepenale, este obligatoriu ca vînatul, în speţă, mistreţii să primească o şansă. O şansă mică, mare, cît dramul de noroc chior, să aibe şi rîmătorul ală o şansă. Şansa oricărei fiinţe lăsate de Bunul Dumnezeu pe Pamînt. Dar, cînd totul se reduce la garduri electrificate, cînd victima este contabilizată înainte de prima goarnă, nu mai putem vorbi de vînătoare, ci de masacru. Punct.

Una peste alta, aristrocaţia care descinde la Balc învăluită de fineţea parfumurilor şi fumul trabucurilor şi care se visează aventurieri privind animalele prin luneta puştilor sofisticate nu-s altceva decît o adunătură de măcelari necalificaţi! De fapt, lui Ţiriac et.comp. li se aduc ţintele la nas, în cadrul unui masaj psihologic care le gîdilă puterea.

Mai că era să uit de binefacerile acestei vînători. Şi anume, nababul dă de mîncare unor nevoiaşi şi creează noi locuri de muncă! Domnule Ţiriac, dai de mîncare pentru o zi-două şi creezi locuri de muncă tot aşa. Nimic spectaculos. Oricum am încerca s-o ameţim, acţiunea Balc nu-i decît un chef cu împuşcături, prilej de revederi, afaceri şi alte chestii pur personale între magnaţi. Mizeria este adunată de nevoiaşi pentru alţi nevoiaşi. Şi aşa toată lumea mulţumită. Numai că vînătoarea asta seamănă izbitor cu altele din alte vremuri apuse. Vînători mult blamate după anii 90, vorbesc de cele organizate pentru primul vînător al patriei, Nicolae Ceauşescu - comunistul ce trăgea pe vremea aceea cot la cot cu onorabilul capitalist de azi Ion Ţiriac. O tempora !

Dar asta-i altă poveste. Ceauşescu s-a crezut la un moment dat Dumnezeu şi a plătit cu viaţa. Nimic nou sub Soare, o să spuneţi, nu a fost nici primul şi nici ultimul care a căzut pradă acestui păcat. Într-adevăr, nici ultimul, ţinînd cont ce înghesuială este spre eşafod. Unii mai că dau din coate să prindă un loc mai în faţă. Parcă magnetizaţi de mirajul puterii efemere îşi doresc pierzania ca pe o mîntuire, o supremă realizare cu chipul păcatului total. Aviz amatorilor!

P.S. Ştiu că vînătoarea a fost dintotdeauna apanajul aristrocaţiei, desfătarea celor avuţi, joaca unor clase sociale privigeliate, dar mai ştiu, nepreţuiţilor, că gustoasa carne de vînat declanşează spectaculoase crize de gută! La cîte cazuri de gută cunosc numai eu, pot trage logica concluzie că mai toţi, cîndva, prin reprezentanţi ai familiei pierduţi în negura vremurilor am participat la aventoroase vînători. Dacă nu de pe cai mascaţi, măcar în epoca de piatră.