A doua revoluţie
Nu intenţionez un comentar pedant asupra manifestaţiilor care au împânzit Capitala şi vreo 60 de oraşe (inclusiv Aradul), în acest ianuarie ciudat. În ceea ce mă priveşte, fără falsă modestie, le-am prevăzut. Mă grăbesc să adaug: nu am crezut că vor avea această amploare şi – mai ales – că vor avea atâtea semnificaţii. Am intitulat acest articol „A doua revoluţie“. De ce? Simplu, o revoluţie, aşa cum am scris cu alte ocazii, vizează o schimbare fundamentală, de structură. Şi aici, prima observaţie: din sutele, să nu zic miile de pancarte afişate de demonstranţi, singurele care erau vizate de operatorii diverselor canale TV, erau „Jos Băsescu!“, „Jos Boc!“, „Jos Guvernul!“ peste sutele de alte pancarte se trecea rapid. Eu nu am reuşit să citesc integral doar câteva. De ce? Fiincă nu se vrea (dorea) mai mult. Opoziţia viza doar atât: plecaţi voi ca să venim noi. Tristă ţară! Opoziţia a tăcut mâlc, aşteptând să se despartă apele de uscat. Şi-atunci? În acel răstimp, opoziţia nu a lansat niciun mesaj consistent, clar, constructiv. Nimic! S-a ambalat în aceste manifestaţii târziu, încercând să le „politizeze“, adică, vorba românească, să le „tragă pe turta lor“. Hop şi ei la miting! Adică să profite.
Manifestaţiile din ianuarie, ca orice fenomen istoric, - iar aceste manifestaţii au categoric o dimensiune istorică – nu numai prin amploarea, durata şi prin formula oarecum inedită, ci mai ales prin semnificaţiile lor. Din mijlocul mulţimii am auzit strigându-se „Statul suntem noi!“ Cred că puţini dintre cei care au înregistrat această propoziţie au realizat profundul său conţinut. Da, statul suntem noi, nu clasa politică aflată întâmplător la putere. Noi, adică ceea ce se numeşte „societatea civilă“.
După explozia din decembrie ’89 nimic, nu mi se pare să aibă o importanţă mai mare ca acest strigăt-avertisment. „Citit“ şi interpretat corect, el ne asigură că societatea civilă din România a atins un prag – un prim prag – de maturizare. A dobândit ceea ce aş numi ad-hoc, o conştiinţă de sine şi de puterea sa. Ea nu mai este o masă amorţită, ca o turmă de oi fără nicio reacţie. Pe pancartele afişate (poate miile) nu se afla scris numai „Jos Băsescu!“, „Jos Boc!“, „Jos Guvernul!“, ci un spectru larg, extrem de divers, de probleme ale României de azi şi de mâine. Indiferent care va fi efectul imediat al acestor manifestaţii, PUTEREA va fi nevoită să ţină seamă în viitor de „societatea civilă“ din România. „Statul suntem noi!“ Clasa politică nu va mai putea administra România ca pe o moşie personală. Aceasta este „lecţia“ care se desprinde din evenimentele lunii ianuarie 2012.
