E mult până departe

Mă aflam într-un bar din centrul oraşului. La un moment dat, pe ecranul televizorului, a apărut ştirea morţii lui Ion Diaconescu, „seniorul“ Partidului Naţional Ţărănesc. În acel moment, un individ în jur de 40 de ani, s-a ridicat şi a strigat: „Bine că a crăpat şi ăsta!“ Unii au rămas indiferenţi. Alţii – e drept, puţini – au dat din cap, adică au fost de acord. Într-o străfulgerare de gând, acest episod penibil mi s-a părut relevant pentru mentalitatea românului de azi. Şi mi-am spus, Doamne, Dumnezeule! Ion Diaconescu, după anii lui de puşcărie comunistă, pentru credinţa lui naţionalistă, este pus alături de profitorii aflaţi la cârma ţării, căci trebuie să adaug, individul în cauză a mai spus: „Ce, ăsta n-a supt?“ Nu, „ăsta“ n-a supt! Desigur, în acel bar era un număr restrâns de români şi ei nu puteau să constituie ceea ce într-un sondaj ştiinţific se numeşte „eşantion“. Şi totuşi, nu am putut să-mi reprim o concluzie dureroasă: românii din zilele noastre sunt încă intoxicaţi de ideologia comunistă. Reacţionează adeseori instinctiv, violent (din fericire, doar verbal), aşa cum s-a întâmplat în acel bar din oraşul nostru.

Ion Diaconescu „a supt“! Da, a supt ani de zile supa chioară „servită“ în puşcăriile României comuniste. În viaţa politică postdecembristă, alături de marele Corneliu Coposu, Ion Diaconescu a fost un model de combatant democrat. El nu a privit adversarul politic ca pe un duşman, ci un om cu alte păreri. În discursul său politic nu intrau invective, atacuri la persoană, ci idei. Distanţa dintre el şi adversari era mare fiindcă Ion Diaconescu provenea din altă lume. Individul care s-a bucurat la moartea lui era un produs al vremii prin care am trecut şi ale cărei reziduuri se află în mentalul colectiv. Ele funcţionează fără să ne dăm seama şi, în final, m-a cuprins tristeţea. În sinea mea am fost nevoit să recunosc: „E mult până departe“.