Interviu imposibil cu domnul Clişeu

Domnul Clişeu este o persoană foarte cunoscută în societate. Mai ales în societatea noastră patriotică, cu origini în românitatea daco-romană, fără nici o post-influenţă cumană, hunică, pecenegă şi mai ştie istoria ce o mai fi trecut pe aici. Domnul Clişeu se îmbracă ca o cacofonie fotografică. Adică ca un instantaneu pregătit şi regizat vreme de o jumătate de oră înaintea imortalizării întâmplătoare. Din această cauză, Domnul Clişeu apare în toate fotografiile proaste, cu care ne lăudăm în albumele personale.
La întânirea cu mine a venit îmbrăcat în costumul de clişeu, asezonat la contemporaneitate astfel: un tricou negru, pe sub cămaşa albă, la care purta un papion; 
- Deci?, încep eu interviul într-un mod original.
- Da, îmi răpunde el, ferm, dar stăpân pe situaţie. Mă puneţi într-o situaţie dificilă, continuă el cursiv. Ştiţi bancul cu câinele? Aşa mă simt şi eu acum, uitându-mă la dumneavoastră. Şi mă întreb: eu, acuma, dau un interviu sau iau un interviu? Ha, ha...
Zâmbesc şi eu, tâmp, pe sub mustaţa pe care mi-am dorit-o întotdeauna, după ce m-am barbierit prima oară pe la vârsta adolescenţei.
- Sunteţi pentru prima oară în Arad?
- Da, şi mă bucur de invitaţia dumneavoastră. Voi veni oricând cu plăcere, pentru că sunteţi un om deosebit.
Ştiam pentru ce sunt deosebit. Tocmai urma să îi dau nişte bani.
- Dar, oraşul cum vă place?, continui eu interviul clişeu cu Domnul Clişeu.
- Special, cu oameni speciali, pe care mi-aş dori să îi întâlnesc în orice oraş din ţară.
- Cum e să fii vedetă?
- Dificil, răspunde el coborându-şi gândurile deodată cu privirea, razant pe lângă marginea mesei. Nu mai ai familie, nu mai ai timp de prieteni. Dar, ai prieteni în toată ţara, îşi ridică el privirea din strachina gândurilor. Cum ajungi într-un oraş, îţi cauţi agenda şi găseşti pe cine să suni.
- Ce  vă caracterizează?
- Profesionalismul! Chiar îmi place să fiu profesionist.
- Cum e să fii profesionist?
- Bine.
- Ce părere aveţi despre tâmpenie?
- Este foarte utilă pentru societatea românească şi nu numai.
- La ce ne foloseşte?
- Păi, este, cum să vă spun eu, ca un herpes! Adică, un virus de care nu te scapi toată viaţa şi care iese la iveală când te aştepţi mai puţin, unde te aştepţi mai puţin şi atât de vizibil, încât devine enervant. Lumea nu te mai priveşte în ochi, ci se holbează la herpesul tău. Asta te scoate şi pe tine din minţi.
- Şi asta-i bine?, întreb eu năuc.
- Bineînţeles, pentru că ori devii centrul atenţiei, ori se fereşte lumea de tine. Cu alte cuvinte, nimeni nu rămâne indiferent faţă de tine.
- Sunteţi un tip căutat?
- În special de ziarişti şi de politicieni. Ştiţi, înainte de Revoluţie aveam o poreclă enervantă. Mi-au agăţat-o de identitate intelectualii lu’ peşte.
- Cum era?
Clipeşte ca un cerşit de lacrimă micinoasă, mă cuprinde cu o privire umedă şi zice:
- Limbaj de lemn. Cum să îi spui aşa unui profesionist ca mine? Acum îmi zice Domnul Clişeu! E altceva! Vine din latină...
- Din franceză..., intervin eu, involuntar.
- Şi franceza de unde vine?, nu din latină?, mi-o retează el, etimologic.
Cum am amuţit din cauza demonstraţiei, el a continuat.
- Eh, şi cum vă spuneam, cine credeţi că a consiliat majoritatea politicienilor post-revoluţionari? Datorită experienţei acumulate pe timpul regimului comunist, mi-a fost destul de uşor să duc clişeul la rang de limbaj politic. Nu e de ici de colo, să rosteşti discursuri cu o durată de zeci de minute fără să spui nimic, dar totuşi să întreţii atenţia auditoriului. Cu atât mai greu e să şi scrii platitudini care să şi fie citite. Aşa că, acum avem o politică îngemănată cu o mass-media care să se merite reciproc avantajos.
- Ce planuri de viitor aveţi?
- Vreau să înfiinţez un partid de stânga, cu orientare de dreapta, dar cu influenţe vizibile de centru. Vreau să spun, încă un partid.
- Dar, la ce ne-ar folisi încă un partid?
- Am să-mi permit încă o comparaţie: ar fi ca un decantor, pentru că s-ar refugia în el atât politicienii de stânga cu convingeri de dreapta, cât şi politicieni de dreapta cu convingeri de stânga. După alegeri, cei de dreapta vor migra spre partidele de stânga, şi invers. Asta înseamnă viaţă politică. Ca un organism viu, în perpetuă mişcare şi activitate. Ca o mişcare browniană. Aţi făcu chimie, nu?
- De la ce vine brown?
- De la maroniu!

P.S. Cum pentru ce aveam să îi dau bani? Ca să mă înveţe să scriu tâmpenii! Oare am reuşit?