Un reper nou în viaţa spirituală din Arad

În Micălaca-Veche a apărut un edificiu ecleziastic nou: biserica greco-catolică. Evenimentul a trecut neobservat, ceea ce nu scade, însă, importanţa şi, mai ales, semnificaţia lui, o semnificaţie mai mult decât locală.

După o jumătate de secol de prigonire a bisericii greco-catolice, timp în care biserica ortodoxă română „soră“ s-a aliat cu statul comunist ateu, după ce două biserici ale greco-catolicilor din Arad (cea din strada Eminescu şi cea de la UTA) au fost „transferate“ bisericii ortodoxe, iată, în sfârşit, cu ajutorul Bunului Dumnezeu şi prin truda părintelui paroh Romeo Bodea, greco-catolicii (cel puţin cei din Micălaca-Veche) au un locaş de închinare al lor. În treacăt spus, greco-catolicii arădeni au avut o biserică a lor încă în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Era situată în actuala trecătoare din strada Lucian Blaga în strada Eminescu. De la această biserică se păstrează „icoanele împărăteşti“, cele din registrul I al iconostasului. (Ele se află în colecţia de artă veche de la mănăstirea „Sf. Simion Stâlpnicul“ din Gai).

Dar, să revin, biserica greco-catolică din Micălaca-Veche, ctitorită de părintele Romeo Bodea, este un edificiu cu aspect sobru, ridicat pe un plan dreptunghiular, cu un turn clopotniţă pe latura de vest. Fără să vreau, gândul mă poartă spre vechea biserică, în stil romanic,  a voievodului Moga de la Hălmagiu, din secolul al XIV-lea. Nu ştiu de unde s-a inspirat arhitectul, dar îmi place să declar că a reuşit să evite formula stilistică ostentativă de „făloşenie“ fals bizantină, foarte la modă în unele construcţii ecleziastice din zilele noastre (nu dau exemple!).

Biserica greco-catolică din Micălaca-Veche este închinată (adică, în termeni „ortodocşi“, are hramul) Sfântului Anton de Padova (1195-1231), comemorat la 13 iunie. (În paranteză spus, Sfântul Anton de Padova, născut la Lisabona, a evanghelizat şi a adus la creştinism o parte din lumea maură din Nordul Africii).

Am participat într-o duminică, la sfânta liturghie, în această biserică. Am fost impresionat. Am trăit o oră de spiritualitate creştină adevărată, datorată îndeosebi comuniunii dintre preotul slujitor şi enoriaşii săi. Răspunsurile liturgice erau rostite de toţi cei prezenţi. O evlavie colectivă, ceva înălţător şi impresionant plutea în sfântul locaş. Am ascultat apoi o predică scurtă (12 minute). Am fost plăcut impresionat de lipsa unor „efecte oratorice“ gratuite, mult apreciate de unii preoţi. Am plecat reconfortat sufleteşte. M-am simţit ca în copilărie, în biserica din satul meu.