România ofiţerului de carieră

Merg să cumpăr un ziar, la un chioşc din Vlaicu. Nu orice ziar, desigur, ci „Flacăra Roşie”, să-i fac vânzări lui Dubăţ. Să-l încurajez cum ar veni, că prea mulţi îi bagă beţe-n roate. Ajung la chioşc. În spatele tejghelei, o femeie la vreo 60 de ani (scuzaţi, doamnă, dacă despre dumneavoastră este vorba şi v-am aproximat greşit vârsta), zgribulită, cu privirea nemulţumită. „Flacăra Roşie, vă rog, că e mai ieftină. Ăştia sunt comunişti, n-au scumpit ziarul”, încerc eu să fac o glumă. Mai bine tăceam! Din spatele tejghelei, mi se spune – cu ton de reproş –  că noi, tinerii, am vrut capitalism! „Am vrut, dar de aici şi până la fascism e drum lung”, continui eu să glumesc. Şi adaug aproape imediat, cu intenţia să adâncesc gluma (sau nu?): „Nu vedeţi că avem un preşedinte fascist, un guvern fascist?”. Atât mi-a trebuit! Mi se răspunde cu ţipete: „Nu-i fascist (n.r. – Băsescu)! Nu-i adevărat! Nu-i fascist!”. „Bine, îi răspund eu într-o doară, nu-i fascist. E un cuţitar politic!” Şi iar începe să ţipe: „Nu-i adevărat! Nu-i cuţitar! E ofiţer de marină! E ofiţer de carieră!”. Văzând că n-am şanse s-o scot dintr-ale ei, am plecat cu ziarul sub braţ. Mă şi pufnea râsul, aşa că am evitat să mai zăbovesc prin preajma chioşcului, să nu zică sărmana femeie că râd de ea. Mă gândeam, în schimb, de unde această adoraţie, aproape de fanatism, pentru un om care a atentat la pensiile a milioane de oameni şi la salariile bugetarilor. I-a fost angajat copilul cumva, undeva, pe un post călduţ, pe pilele de la PDL? Posibil. Că e plin oraşul de dintr-ăştia, în toate instituţiile publice. Sau, la societăţile comerciale ale administraţiei. Uit de femeia cu ziarele. Dau în schimb peste alta, cu coroane. Dintr-alea ce se duc la înmormântări. „Cum merge?”, întreb, ca să nu tac, în timp ce ea scria pe panglică „Un ultim omagiu....”. „Rău”, îmi răspunde. „Ne descurcăm tot mai greu. Nu mai vindem ca şi cu ani în urmă. Lumea e săracă. Prea săracă”, zice femeia, spunându-mi că s-a ajuns ca şi sicriele să fie vândute în rate! „Păi, «trăim bine», după cum am votat!”, continui eu dialogul. „Nu aşa ne-a spus Băsescu?”. „Ba da, îmi răspunde, dar la Arad s-a mai făcut câte ceva. Şi-au făcut şi pentru ei, dar au făcut şi pentru oraş”. Auzind din nou „placa” aceasta, atât de ridicolă, am plecat.
Pe stradă, oameni supăraţi. Abătuţi. Nici un zâmbet. Oameni sărăciţi, oameni care acasă trag apa o dată pe zi, ca să facă economie. Oameni care opresc caloriferele şi stau îmbrăcaţi, pentru că nu au cu ce plăti întreţinerea. Oameni care nu se spală decât o dată pe săptămână, ca-n Evul Mediu. Dacă se spală! Oameni care cumpără cea mai ieftină şi rea pâine, cel mai ieftin iaurt. Oameni care trăiesc cu cartofi şi pâine cu ceai... Nu mai continui, că n-avem spaţiu la cât de multe se pot spune despre sărăcirea populaţiei.
În acest timp, în centrul Aradului se sărbătoreşte Marea Unire. Prilej de a mai risipi nişte bani publici în nişte pungi obişnuite cu asta. E pâine şi circ. Mai mult circ, desigur. Şi, era să uit, paradă militară cu ministrul Apărării de faţă. În timp ce poporului i se lipeşte burta de şira spinării, Armata defilează falnic. O demonstraţie de forţă, ce să zic! Să zic că e fascism? Nu, că s-ar găsi unii să spună că aşa a fost şi în comunism. Aşa că, e cum vreţi voi să-i spuneţi. Omului de rând îi este tot una!