Când sfinţii sunt ustensilă politică
Iarăşi se bat prostiile între ele pentru întâietatea de a deveni membre în soborul nostru cu proşti. Fiindcă toate aveau candidaturile bine fundamentate, le-am lăsat să se bulucească la intrare. Cel mai tare se înghesuiau frustrările doamnei Udrea cu dorinţa de preamărire a domnului Băsescu. Oricât a fost de politicoasă dorinţa stupidă a domnului Băsescu, tot ea a intrat prima pe uşa soborului, aşa că să-i acordăm atenţia cuvenită.
Cum, care frustrări ale doamnei Udrea? Păi, una e să faci un pictorial într-o revistă, vrând să îţi afişezi frumuseţea pe care bănuieşti că o posezi în dotare, şi cu totul alta este să faci un pictorial imitând mari personalităţi politice feminine. Asta înseamnă ori că te consideri o personalitate mult mai puternică decât cele imitate, ori că aspiri atât de mult la acel nivel de personalitate politică încât îl poţi atinge doar prin imitarea fizionomiei. Or asta sună a frustrare. Pentru că, de exemplu, Doamnei de Fier Margaret Thatcher nu i se filmau tocurile de la pantofi şi nici nu era vânată de fotografi pe vreo plajă, în bikini. Deoarece, la acel nivel, politica nu se face în bikini. Ca să nu mai zicem că pentru rolul de Cleopatra îţi mai trebuie un popor pentru care să te baţi tocmai cu cel care te-a cucerit, pentru rolul Evei Peron îţi trebuie măcar o lovitură de stat, iar pentru rolul Jackie Kennedy ai nevoie măcar de un preşedinte asasinat. Nu sunt superbe asocierile inoculate de pictorialul doamnei Udrea?
Însă vorbeam despre cazul domnului Băsescu. Nu, nu este vorba despre fotografia ilară cu râsul până la urechi al preşedintelui, tocmai în mijlocul unor înalt prelaţi. Aia intră la categoria „fără comentarii”. E vorba despre intenţia şi susţinerea unui discurs politic la canonizarea lui Andrei Şaguna. Înainte de toate că sfinţii nu candidează la alegeri, iar norodul care alege nu se închină la tablouri, ci la icoane. Pe de altă parte, este cel puţin ridicol, dacă nu revoltător, să vorbeşti despre sacrificiul lui Andrei Şaguna, despre lupta lui de a înfiinţa şcoli care să alcătuiască mai apoi un sistem de educaţie şi cultură, tocmai când învăţământul românesc şi sistemul educativ sunt pauperizate, desfiinţate sau sunt văduvite de cadre didactice. Apoi, Biserica Ortodoxă Română a alterat chiar spiritul sacrificiului lui Andrei Şaguna. Andrei Şaguna nu a îngenuncheat în faţa Imperiului, ci s-a luptat cu acesta pentru identitatea spirituală şi culturală a românilor din Transilvania. Şi, nu în cele din urmă, cum să îi faci unui sfânt un raport de activitate? În faţa unui sfânt te închini, ori i te rogi cu smerenie. Nu a trecut multă vreme de când preşedintele Băsescu ne spunea că şcoala românească fabrică tâmpiţi, dar a trecut foarte multă vreme de când Andrei Şaguna înfiinţa sute de şcoli pentru românii din Transilvania. De câţiva ani buni, politicienii care au stat la coadă pentru ocuparea fotoliului de ministru al educaţiei moşesc chinuit naşterea unei reforme a învăţământului, pe când în urmă cu peste un secol şi jumătate un singur om reuşea să înfiinţeze un sistem de învăţământ.
Totuşi, am să citez din cuvântarea preşedintelui Băsescu. Pentru că merită: „El (Andrei Şaguna, n.r.) a înţeles că şcoala, educaţia, cultura sunt elementele de perenitate ale unui popor”. Cum? Nu autostrăzile, nu ajutoarele la încălzire, nu pomenile electorale, nu canalizările, nu asfaltările? Ci şcoala, educaţia şi cultura? Dar, preşedintele a avut dreptate: Andrei Şaguna a înţeles asta, noi nu am înţeles. Andrei Şaguna a vrut să ne înveţe şi pe noi să înţelegem asta. De unde să fi ştiut Sfântul Andrei că noi nu îl vom fi trecut nici în manualele şcolare?
