Jurnal cu memoria pe ţeavă

Nu îmi vine să cred cu câtă rapiditate îşi doboară propriile recorduri prostia patriotică. N-am înţeles lipsa de respect şi consideraţie faţă de memoria şi istoria naţională, dar m-am obişnuit cu prezenţa ei. Dar, însă, vorba poetului care nu a scris nici o poezie, chiar atâta frenezie în a-ţi duşmăni compatriotul, doar pentru că ai mai puţină informaţie, ori pentru că nu ai fost interesat să o obţii, mi se pare de stupizenie geloasă pe imbecilitate.

Este vorba despre invitarea Regelui Mihai I de România să vorbească în Parlamentul ţării, cu prilejul aniversării celor 90 de ani de viaţă. Şi despre refuzul invitării. Şi despre dihoniile dintre politicieni pe marginea acestei dispute dobitoace. Am mai scris un articol pe această temă, însă întâmplarea face să am în pregătire un proiect care se potriveşte de minune acum cu această caricatură a politicii româneşti. E vorba despre publicarea unui jurnal de front, inedit prin modalitatea abordării şi prin întinderea în timp a relatărilor. Povestea începe, în Al Doilea Război Mondial, de pe frontul de Est, continuă pe frontul de Vest, până în Cehia şi Slovacia, şi se încheie la întoarcerea în ţară, de pe front. Un jurnal scris cu candoare, cu drag, cu migala şi rigoarea unui militar, dar şi cu emoţia dorului de acasă. Trebuie să vă citez dedicaţia de pe jurnal, făcută de autor către un camarad de-al său. Vă rog să comparaţi limbajul, forma de adresare şi atitudinea faţă de sentimentul naţional al autorului, cu aceleaşi elemente care intră în structura conştiinţei proprii pe care le exhibă politicienii din zilele noastre.

„Lui Tomy, Subalternului şi prietenului meu de pe câmpuri de bătae. Camaradului desăvârşit şi omului integru, de care mă leagă cele mai frumoase amintiri, din vremuri de grele încercări, pe care le-am străbătut împreună nepăsători, datorită tinereţii şi dragostei fără de margini pentru Ţară, Rege şi Naţiune. Preţuirea cea mai înaltă calităţilor lui şi devotamentului cu care şi-a îndeplinit datoria, în orice situaţie a fost pus, cu abnegaţie şi spirit de sacrificiu. Iar caracterului său-stâncă ce nu poate fi clintită de nimic-întreaga mea admiraţie” Lt. Staicu, Tecuci, 25.IV.1947.

Cam aşa se scria acum mai bine de şase decenii. Nu ştiu câţi dintre dumneavoastră ştiţi de ce este Ziua Armatei Române pe data de 25 octombrie. Pentru că Armata Română i-a închinat Regelui Mihai I eliberarea ţării chiar de ziua de naştere a Majestăţii Sale. Ei au considerat că astfel îşi pot arăta devotamentul faţă de Rege, ca simbol şi garant al suveranităţii ţării.

Nu a fost pentru prima oară în istorie când românii şi-au arătat ataşamentul şi devotamentul faţă de Suveran. S-a mai întâmplat în 1877, când Parlamentul a decretat independenţa României, chiar de ziua de naştere a Regelui Carol I. Adică, în 10 mai. Regimul comunist a deturnat informaţia şi a intoxicat memoria naţională cu data de 9 mai, când, de fapt, a fost doar citită Declaraţia de Independenţă. Votul a fost exprimat a doua zi, în 10 mai. Deturnarea informaţiei a fost atât de toxică încât suntem otrăviţi şi astăzi. Sărbătorirea Independenţei României este confundată cu Ziua Europei şi cu Ziua Victoriei din Al Doilea Război Mondial.

Haideţi să vă mai citez din finalul jurnalului de război. Soldaţii conduşi de locotenent Staicu, întorşi de pe front, se opresc în comuna Cristian, lângă Sibiu. După 80 de zile de marş în care astrăbătut trei ţări şi 2000 de kilometri. Era unitatea militară în care urma să fie încartiruiţi.

„Cristian?. Un sat de saşi. Pe malul Cibinului. La Poalele Carpaţilor Meridionali. Cantonamentul nostru. Garnizoana noastră. Trambulina spre Sibiu. Cristian? Un sat înconjurat de vii. Şi de păşuni. Amintirea ultimei etape. A sfârşitului deplasării. Şi a începutului de viaţă nouă. Cristian? Sfârşitul unei părţi din viaţa noastră. Noian de amintiri. Punct crucial. Înapoi? Clipe de grele încercări şi frumoase aduceri aminte. Înainte? Doar Cel de Sus poate răspunde.”

Pentru ei, atunci, războiul se terminase, iar de la Dumnezeu aşteptau să înveţe cum să se folosească de pace. Pentru noi, acum, istoria ne este mai mult decât inamic. Ne e duşman.