Un discurs, cât o cunoştinţă despre conştiinţă naţională

Înghesuială mare de prostie, în ultima perioadă! Da’, mare, nu glumă!

Îmi bag mintea în grămada asta mare cu prostii şi prima pe care o alege intenţia este un interviu cu Gigi Becali. Nu săriţi, ca suporterii acestei rubrici, să huiduiţi, staţi să vă spun despre ce este vorba. Era o emisiune în care se vorbea despre economie şi în care se ataca un subiect atât de obosit încât cearcănele subiectului se uneau cu pleoapele adormite. Era despre banii pe care ar trebui să îi încaseze România de la multe dintre ţările arabe. În ancheta pe care o făcuseră, reporterii televiziunii cu pricina au aflat din nou, după 20 de ani, că România are de încasat bani de la Libia, de exemplu. Şi, descoperind datoria Libiei către România, reporterii au mai descoperit că datoria trebuie returnată către nişte firme private, care au cumpărat datoriile de la fostele firme de stat. Iar printre aceste firme, una era a lui Becali. Splendida prostie pe care era construită ideea emisiunii invoca o comparaţie de-a dreptul superbă în imbecilitatea ei: că de ce a luat România împrumut de la FMI şi de la UE, când avea atâţia bani de încasat din datorii? În primul rând pentru că pe nici un funcţionar nu interesa recuperarea datoriilor. Prin urmare datoriile au fost vândute. În cazul lui Becali, el a cumpărat o firmă cu 30 de milioane, iar firma avea de încasat 180 de milioane de dolari. Întrebarea mea este: dacă Becali recuperează 60 de milioane de dolari a făcut o afacere? Dar statul a pierdut 30 de milioane de dolari? Presupunând că întrebările mele sunt suficient de proaste ca să provoace un răspuns logic, vreau să vă spun că realizatorii emisiunii l-au invitat să vorbească pe Becali sperând ca acesta să vorbească la fel de anapoda ca la conferinţele de presă de la Steaua, ori ca în intervenţiile ilare din Parlamentul European. Eh, surpriza a fost că Becali a vorbit coerent, clar, ba chiar a furnizat nişte soluţii economice pe cât simple, pe atât de utile statului român. Televiziunii nu i-a ieşit audienţa la emisiune. De-aia nu aţi prea auzit de întâmplare! Concluzia este că prostia este constantă tocmai din cauză că diferă de la individ la individ.

Cu această concluzie intermediară în gând, îmi vine să vă spun: deci, să vorbim despre altă prostie şi mai mare. Atât de mare prostie, încât se simte stingheră atunci când este atât de singură şi nebăgată în seamă. Coaliţia guvernamentală a votat, în Parlament, împotriva unui discurs al Regelui Mihai I, fostul Suveran al României, în plenul Parlamentului. Motivaţia pentru refuzul unui gest istoric a fost explicată prin faptul că Regele Mihai I nu mai este Suveran. Prostia a avut destulă drojdie politică pentru a dospi în 24 de ore. Prin urmare, a doua zi un om cu cultură ( fost ministru, pe vremea când cultura se grăbea să prindă un serial la televizor) din coaliţia guvernamentală a zis că refuzul este „o ghiolbăneală fesenistă”. Această atitudine revoluţionară culturală a determinat reluarea votului prin care a fost acceptat discursul Regelui Mihai I, cu prilejul împlinirii a 90 de ani de viaţă.

Dragii mei membri ai soborului cu proşti, la 21 de ani de la decembrie 1989, la 64 de ani de la detronarea Suveranului (era tot un decembrie) încă ne mai este teamă că cineva ne va pedepsi pentru că ne respectăm istoria? Casa Regală Britanică l-a decorat recent pentru contribuţia sa crucială în istoria modernă a umanităţii, SUA l-au decorat de mult pentru aceleaşi merite excepţionale, chiar înaintea sovieticilor care au acordat aceleaşi aprecieri deosebite doar pentru încă trei personalităţi istorice, unul dintre ei fiind Winston Churchill.

Sigur că da, ascultarea unui discurs este facultativă. Dar, ascultarea unui discurs despre istorie şi despre identitatea naţională este un gest de bunăcuviinţă, obligatoriu, faţă de conştiinţa proprie, care ulterior va construi conştiinţa colectivă! De fapt, asta este şi problema noastră: suntem în conflict cu memoria noastră, cu istoria noastră, pierzându-ne nu numai respectul ci şi recunoştinţa faţă de ele! Şi, toate astea, pentru că încă, încă, nu ne-am construit o conştiinţă colectivă.

Aş compara această atitudine stupidă cu atitudinea mea, din urmă cu circa 18 ani. Bunicul soţiei mele împlinise o vârstă la care şi-ar fi dorit să mărturisească. Avea 90 de ani. În timpul vieţii a fost ofiţer în armata imperială austro-ungară. A dezertat, fugind în România. A devenit ofiţer în armata română. În 1919 a luptat până în Italia, ca ofiţer român. A fost apoi prim-pretor în Tighina. În cel de al doilea război mondial a luptat din nou pe ambele fronturi... Pe scurt, aveam în faţa mea un om care mă respecta şi vroia să îmi transmită asta măcar prin amintirile sale. Hai să îţi povestesc!, mă tot ruga. L-am amânat până a murit. Pentru mine viaţa era totuna cu tinereţea, iar memoria era totuna cu învăţătura. Despre conştiinţă am aflat mai tâziu. Am învăţat,însă, să îi respect şi discursul nerostit. Astfel, mi-am îmbogăţit şi conştiinţa.