Editorial patetic

Mă simt ca un canar uitat în noaptea polară. Încerc să «cânt», dar nu-mi iese! Vă spun de ce... Mai mult sau mai puţin oficial, mi se spune să nu mai scriu pe la Flacăra. Trist, dar adevărat. Presiunea nu vine de la duşmani (deşi se pare că pre mulţi am popit), ci de la prieteni. Aşa că tre’ să mă supun. Nu de alta, dar prietenii au dreptate. Au întotdeauna dreptate!!!

În fond, de unde au apărut toate. De la un anumit deranj: impropriu, imatur şi, uneori, imberb. De la un deranj creat în sfera în care îmi desfăşor activitatea. Am deranjat orgolii, nu persoane...

Ceea ce nu înţeleg cei din jurul meu e că nu totul poate fi manipulat. Putem avea o ordine comună, dar nu şi idei la fel; putem avea o linie comună, dar nu şi în vieţile proprii.

Sunt lucruri care ne apropie, şi ţin la oamenii la care vreau să ţin. Dar ţin mai mult la unii oameni, care n-au de-a face cu politica sau cu administraţia. Ei sunt mai aproape de mine. De fapt, pe ei îi simt aproape de mine. Lor mă adresez. Celorlaţi. Celor sinceri şi dezinteresaţi. Poate mă amăgesc, poate sunt amăgit, adevărul e undeva la mijloc. (Mi-)E de ajuns că toţi ştiu să scrie, toţi sunt ziarişti, toţi fac şi desfac presa de parcă am fi la Techirghiol, la împachetări cu nămol. Uneori, mi-e şi ruşine de ce-a ajuns meseria pe care am îmbrăţişat-o cu patos acum vreo câţiva ani. Am şi renunţat de câteva ori. Uneori forţat...

Mi-e trist că iau această decizie de ziua mea. Aşa cum acum 9 ani, tot de ziua mea, un prieten mi-a comunicat laconic că nu mai fac parte din preconizatul viitor al Observatorului arădean. Al defunctului Observator, vreau să precizez. Şi, tot cu ocazia celebrării zilei mele de naştere, vin cu această nouă opţiune asupra jurnalismului pe care-l practic. O opţiune ivită din raţiune, nu din laşitate, o măsură luată pentru a-i împăca pe toţi şi mai ales pe distinsul meu superior ierarhic.

Cert lucru e că am decis să renunţ la rubrica mea de opinii, intitulată pompos editorial. Numele meu nu o să mai apară ca semnatar. Dar, pentru că sunt dator cititorilor mei (puţini, dar aspri), din numărul viitor, o să las moştenire această rubrică unui mai vechi prieten de-al meu. Şi anume, lui Cosmin Meszaroş. :=)